Alexandru Lascu-Poeme

Biografie:

Numele meu este Lascu Alexandru. Sunt născut pe data de 22.07.2002 şi trăiesc în Oradea. Sunt elev la Colegiul Național „Onisifor Ghibu”. Am lansat primul meu volum de poezie, intitulat „E o lume între noi”, pe data de 9 mai 2019. La activ am mai multe poezii publicate în revista școlii mele. Sunt membru al Cenaclului Internațional „Prietenii Poeziei”.

Scriu pentru că îmi place. Scriu pentru a-mi exprima sentimentele și viziunea asupra lumii în care trăiesc. Mi se pare că scrisul întrupează frumosul și armonia umană, percepțiile pe care fiecare om le are.

mi-am deschis fereastra...

...căci poate o contemplare

a stelelor mi-ar ușura durerea.

dorul îmi arată

cum se sufocă omul

la distanță de dragostea sa.

cu fiecare stâlp de iluminat

cântărind pe ochii mei,

mă simt și mai imaterial

în camera ta trează

până noaptea târziu.

nu știu ce să fac noaptea asta

când și gandul mi-e la tine în palme

și auzul la tine-n șoapte.

simt pe pieptul meu duhurile

invocând nenăscuta patimă

ce mă ustură în oase.

mi-am deschis fereastra.

aș fi vrut să-mi petreci

pe la tâmple firul de vise.

Curiozitatea pluriexistenței

Oare de ce există

Ceilalți oameni?

Pentru că există

O formulă moleculară

Ce ne leagă strâns,

Ne alătură și ne ciocnește

Ca și planete, stele și asteroizi

Fiind ochii galaxiilor.

De aceea există

Ceilalți oameni.

Ca să joace Dumnezeu

Biliard cu sentimentele.

Ceilalți oameni există

Ca să mai zâmbim.

Poate să mai fim

Și oameni.

antistare

iar vorbim încăierați

cu gândurile dezbrăcate

nu ne putem abține din a visa

și de știm că cerul e plin

cu stelele celor ce-au îndrăznit

tremurândele mâini una

vopsită în alb cealaltă în negru

cu greu le stăpânim

să țeasă voalul clipei

mai aprindem încă un foc

cel al lumânării de pe hol

şi simțim miros de trupuri arse

numai nouă ne mai arde

ploaia pe trup și numai noi vedem

cum noaptea luminează

deşi inima mea e-un cuib de cuci

încerc să pun fruntea pe pământ

și să mă scufund în norul piroman

respirând mi-am dezlegat corola

de chinurile orizontului hoinar

și am ales să cos cuvintele de voal

Unul din doi

Singurătatea s-a înfipt în noi

deoarece privim dealuri diferite.

Aparent, primăvara vine după mult noroi

sau omul devine după multe cuvinte,

dar singurătatea intervine în lume

în groapa lucrată de inculți în misiune.

Ne-ar trebui o baghetă de timp și viziune

ca să ne acordăm un nou nume.

Crezi că am putea,

de-am părăsi părăsirea,

să ne înfigem unul în altul?

Am reuși cumva

să nu ne mai doară privirea

și-n noi să facem, curajos, saltul?

Ce păcat că ești trecătoare...

Ce păcat că ești trecătoare...

Că nu ai niciun loc în timp

și cu fiecare anotimp

devii o altă ghicitoare.

De-aș prinde ploaia ta în mână,

i-aș sădi stropii pe foaia mea,

unde să-nflorească privirea ta.

O urmă de-a ta să-mi mai rămână...

Ce păcat că ești trecătoare...

Că vei pleca la un moment dat...

Nimic nu rămâne netransformat,

vei ofili-n mine ca o floare...